Am fost prezent azi in Catedrala, la evenimentul grandios al Sfintirii. Departe de a fi finalizata, atat in exterior, cat si in interior, am fost uimit, totusi, de un lucru esential, pe care l-as numi „taina” Catedralei.
Dimensiunile foarte mari ale acesteia – cele mai mari din lumea ortodoxa si, probabil, mai mari decat a celor mai multe Catedrale Catolice -, pastreaza acelasi farmec specific ortodoxiei: sentimentul apropierii de Dumnezeu, caldura, interioritate, bucurie si smerenie deopotriva.
Nimic din ceea ce unii se grabisera sa acuze, ca dimensiunea Catedralei este contrara spiritului ortodox. Ca grandoarea ar fi atributul exclusiv al catolicismului, al catedralelor lor, acolo unde omul apare intr-o relatie dramatica, mai rece, in fata lui Dumnezeu, fiind accentuat sentimenul vinovatiei.
Cum este posibil sa se fi intamplat ca, impotriva dimensiunilor sale, Catedrala noastra sa ramana la fel de aproape de inima noastra, in lumina ei launtrica? Ceea ce este mare si indepartat, sa apara ca intim si plin de dragoste, caldura si apropiere?
Catedrala Mantuirii Neamului va duce cu ea, in veac, taina ei, ca o impreuna lucrare intre oameni si Dumnezeu. Taina chipului lui Dumnezeu pe care omul l-a primit in dar, odata cu creatia sa!
Sursa: Aurelian Pavelescu
