Imi este imposibil sa ma mai cobor la nivelul lui Gabriel Liiceanu, care a ajuns la ultima expresie a degradarii intelectuale. Ani si ani a fost in cautarea ei, dar nu avusese ocazia sa o faca intr-atat de mizerabil, nu gasise pretextul potrivit. Iata, a venit momentul adevarului, scriind, in sfarsit, „capodopera” vietii sale: „Injuratura care ne uneste”. Poate voi avea timp, vreodata, sa fac o analiza mai aplicata, un studiu de caz, asupra „operei” sinistrului, pornind si sfarsind cu acest eseu, care mi-a provocat o scarba iesita din comun.
Tot ce-a scris Liiceanu mi-a provocat aceasta scarba, dealtfel, toate textele sale, indiferent de tema, subiect, fiind o pervertire a tot ceea ce inseamna onestitate intelectuala: rastalmacirea, mistificarea, obsesionalul, respiratia agonica si pulsatila, atractia pentru materia non-ideatica a agresivitatii tentaculare si animalice din interiorul oricarei abordari. O morbiditate de profunzime a „operei” sale, pe care foarte multi intelectuali au simtit-o, o simt, si pe care eu am putut-o descifra cu usurinta, invatacel fiind al acelor profesori uriasi pe care i-am avut, maestrii in stiinta lui Hermes… Dar sa trecem la textul „Injuraturii care ne uneste”.
Care este povestea lui Liiceanu? Un fel de „revelatie” l-a strafulgerat, dupa ce un prieten i-a transmis „o suita de fotografii si clipuri” care „multiplicau” obscena injuratura „Muie PSD!”: injuratura scrisa „pe baloturi de paie, stivuite in plin camp de o masina cu tepi…”; „scrijelita cu o impresionanta viteza pe placa unui strung”; „pictata cu litere mari rosii pe parasuta deschisa in zbor”; „pe placutele a doua masini inmatriculate in Suedia”: si „in sfarsit, pour finir en beaute, intr-o fotografie, cele sapte litere se lafaiau pe fesele voluptoase ale unei tinere care tocmai isi ridicase rochia in mijlocul unei esplanade. Purta tanga. Poza era insotita de acest comentariu (zice Liiceanu): E…, acum sa va vad! Care din politia rutiera va bagati sa-i ridicati placutele de inmatriculare?”
De aici, lui Liiceanu i se declanseaza „o contaminare” si „a inceput sa viseze la cea mai nastrusnica revolutie din lume”. O revolutie PORNOGRAFICA, „bazata pe sapte litere – „Muie PSD!” – care se-ntind – ca parjolul, ca apa iesita din matca, ca norul de lacuste (…): pe coridoarele scolilor, tatuate pe bratele vanjoase ale baietilor din Ferentari, pe pulpele fetelor si pe spatelor lor dezgolit, in amfiteatrele universitatilor, pe banderolele manifestantilor, pe uniformele jandarmilor si ale mascatilor veniti sa-i pazeasca, pe batele lor, pe castile lor, pe carapacea lor de broasca testoasa. Apoi in gradini si in parcuri si in magazine, pe uniformele agentilor de circulatie, pe fatadele blocurilor, pe trotuare, in mall-uri, pretutindeni, cuprinzand in cele din urma uzinele si ogoarele patriei…”. Enumerarea se face in opozitie cu, evident, „ticalosia din politica”, „Muie PSD!” fiind unicul si supremul argument, dar si fatala condamnare, „expresivitatea unui cuvant de origine tiganeasca fiind pe punctul sa capete un destin istoric”, acest cuvant fiind „INTELES” de toata lumea!
Pentru cei care nu cunosc, dar si cei care cunosc operele lui Freud sau Lacan – marii psihanalisti -, textul lui Liiceanu apare ca o fotografie perfecta a imaginarului si profilului intelectual ale acestuia, dominate de o sexualitate agonizanta, a frustrarii si anormalitatii, care devoreaza „sinele”, mai mult feminina decat masculina – asa cum este definita aceasta de psihanalisti. Un studiu de caz mai amplu il poate scrie orice specialist, spatiul nu-mi permite sa merg mai departe aici.
Gabriel Liiceanu si-a sintetizat, desigur involuntar, intrega sa „opera” in cuvantul tiganesc „muie”, esenta gandirii sale „filosofice”, chintesenta moralei publice a romanilor in varianta sa. Fascinat de fata cu chiloti tanga, de bratele vanjoase ale baietilor, pulpele fetelor si spatele lor dezgolit, cuprins de euforia unei finalizari estetice apoteotice, batranul libidinos Gabriel Liiceanu si-a scris testamentul sau filosofic, in sfarsit!
Sursa: Aurelian Pavelescu
