N-am să mai vorbesc despre Satul meu natal. Despre țăranii lui, nici atât! Nici despre mine n-am să mai vorbesc nimănui… La ce bun? Pe cine ar mai interesa astăzi povestea unui SAT? Pe cine ar mai interesa astăzi povestea unor ȚĂRANI? Pe nimeni! De multe ori, privind la cele ce se întâmplă în jurul nostru mă apucă un dor de ducă, de plecare, de dispariție, undeva în altă lume, în altă galaxie… Sunt gânduri care mă domină doar pentru câteva secunde, după care, ca un om cu judecata la el, mă uit pe fereastra de la etajul 7 și văd cum arde Parisul de câteva zile bune… Nici nu-mi dau seama dacă trăim într-un basm sau într-o realitate de moment, dar văd ce văd și nu mă mai pot gândi nici la Satul meu, nici la țăranii mei, pentru că, exact în fața ochilor mei, arde Parisul… Și dacă Parisul arde, este semn că se întâmplp ceva grav, că lumea din jurul nostru trăiește altfel, într-o altă dimensiune socială, într-un alt spațiu existențial… Pe cine să mai intereseze azi, starea Satului meu și a țăranilor mei, dacă deja arde Parisul?
S-a schimbat lumea, s-au schimbat priorități de viață, priorități de civilitate! Suntem deja la cumpăna unor demersuri istorice, în care decizia oamenilor importanți ai Planetei trebuie să ofere soluții, direcții noi de urmat, pentru o lume aflată într-o migrație de neamuri și interese, tot mai greu de controlat, de stăpânit, de pacificat…
Sub imperiul acestor triste gânduri sufletul mi se îndreaptă tot spre Satul meu natal, tot spre pașnicii mei țărani, și mă întreb cu uimire dacă n-ar trebui să reevaluez starea zilei și să las Parisul în starea lui, pe care singur și-a creat-o, iar eu să revin în liniștea Satului meu natal…
Să revin, să-l refac, să-l pregătesc pentru apărarea cea mare, împotriva focului de la Paris…
Sursa: George Rizescu
